Pierdere-cateldecatifea

Eram la semafor cu Kimi, aşteptând să se facă verde ca să traversăm către casă, când am văzut-o.

M-a recunoscut şi venea către mine. Era tristă, uşor înfrigurată. Mi-am dat seama imediat.

S-a întamplat ceva rău, nu-i aşa?, am spus când s-a apropiat de noi.

A muriiiit!, spune şi izbucneşte în plâns.

Haina albă tremura pe ea, văd cum o lacrimă îi alunecă pe obraz. Mi se pune şi mie un nod în gât.

O îmbrăţişez, oferindu-i un umăr după care să se ascundă. Mă lupt să îmi opresc lacrimile.

Nu ştiu cum o cheamă pe doamna, dar o cunosc de anul trecut. Ne-am cunoscut ieşind cu Kimi la plimbare, stă în aceeaşi zonă, iar ea era cu un bassett mai bătrâior, nu i-am reţinut numele. Doamna a prins drag de Kimi (dar cine n-are drag de Kimi?:) şi de fiecare dată când ne întâlneam, ne întâmpina cu strigăte vesele: “Bigăle! Bigăle!” cu accentul pe “i” şi se oprea să o mângâie chiar dacă era în drum spre serviciu.

Ultima oară când ne-am întâlnit, îmi povestise cum bassetul ei avea probleme de sănătate, ceva infecţie urinară, pe lângă problemele cu coloana. Doamna era îngrijorată.

Sâmbătă am ieşit ca de obicei dimineaţa la plimbare, totul a fost ok. La puţin timp după ce am ajuns acasă, a început să sângereze la bot, l-am dus imediat la cabinet, i-au făcut perfuzii, dar până seara a murit.

Dar de ce? Ce s-a întâmplat?

Nu ştiu…nu ştiu…, plânge doamna.

Suntem foarte aproape de şinele de tramvai şi chiar în acest moment tramvaiul încetineşte în dreptul nostru. Oameni care merg spre serviciu ne privesc. Nu mi-e ruşine de faţa mea înroşită şi de plânsul înghiţit.

Sunt singură într-un apartament de trei camere şi nu ştiu ce să fac…Mă simt de parcă mi-a murit soţul…

Ce să-i spun? N-am ce să-i spun! Decât că-mi pare rău…şi că o înţeleg.

Nu mai plângeţi, liniştiţi-vă…, bâigui eu.

Se apleacă spre Kimi să o mângâie. Kimi îşi dă seama că ceva e schimbat în vocile noastre, este uşor speriată şi încearcă să ne calmeze, dar n-are cum. Dacă aş fi acasă, s-ar aşeza în poala mea.

Doamnei îi tremură mâinile.

Sunt condamnată să simt aceeaşi pierdere pe care o simte doamna acum.

M-am condamnat singură când am primit-o pe Kimi şi luciditatea asta afurisită nu mă lasă să uit nici măcar o zi. Kimi ni s-a lipit de suflet iremediabil, mie şi lui George.

Între noi şi ea nu poate interveni nimic şi nimeni. Suntem în stare de orice ca să o protejăm.

Nu există detaşare…

Ne despărţim: noi traversăm, doamna se îndreaptă spre staţia de tramvai…

Nu există detaşare…

Iulia

2 votes

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *