Cum era să fiu mușcată

Astăzi îți povestesc o întâmplare din categoria „nu face ca mine” 🙂 .

S-a întâmplat acum 5 ani, când era Kimi junioară, în parcul Lia Manoliu. Eram cu George, făceam împreună plimbarea de după-amiază cu Kimi. Am plecat de acasă, am ocolit parcul prin Șos. Chișinău și am intrat prin Aleea Belvedere, dinspre Bulevardul Basarabia. Și cum mergeam noi liniștiți, Kimi mirosind plină de avânt ca de obicei, vedem un câine mare, cu zgardă lată și atârnat de zgardă un lanț care părea rupt.

Nu mă pricep foarte bine la rase, dar cu siguranță făcea parte din categoria molossoizilor, cred că era un pressa canario. Era bine hrănit, avea o statură impresionantă și blana tigrată, închisă la culoare, privirea sigură. Ne uităm noi în jur, sperând să vedem și stăpânul. Dar nu era nimeni prin preajmă, eram noi și el. El, vioi, marcând cu entuziasm copacii de pe alee, se arată la un moment dat interesat de Kimi. Se apropie de ea relaxat, se miros reciproc, apoi îi face lui Kimi invitația la joacă. Atunci ne-am dat seama că era un câine junior, dar echilibrat, din cât puteam eu să-mi dau seama din limbajul corpului.

Totuși ne-am gândit că nu puteam lăsa un asemenea câine, clar fugit dintr-o curte, liber în parc.

Faptul că se ținea de fundu’ lui Kimi, ne-a dat ideea să-l ducem în țarc și astfel să aibă stăpânul lui șansa să vină și să-l recupereze. A fost de acord cu ideea noastră și Cătălin Cornea cu care tocmai ne intersectaserăm. Cătălin era cu un client, la ora de dresaj, dar ne-a spus că îl recunoaște pe câine și că îl știe pe stăpân. Deci dacă îl ducem noi sus în țarc, el îl sună pe stăpân să vină să-l ia. Gând la gând cu bucurie!

Nu știu ce mi-a venit mie și încep să mă apropii de câine. Și vin eu spre el, încet, iar când sunt la distanța de doi pași, mă aplec și întind mâna. Cu coada ochiului, îl văd pe Cătălin cum îngheață și îmi strigă să-mi iau mâna din fața câinelui. La momentul ăla cred că se gândea

Bine că-i aproape Spitalul Pantelimon, ajungem repede cu ea dacă o mușcă!

Eu ajung cu fața la două palme de botul lui. Atunci mi-am dat seama că avea capul mai mare decât al meu 😯 . Ne privim ochi în ochi, în tăcere. El se uită întâi la mâna mea, apoi mă privește direct în ochi.

Și jur că puteam să văd cum mă măsoară, după care decide:

Hai s-o iert pe bipeda asta că văd că-i bună, da’ e fraieră!

Îți spun că dacă ar fi vrut să mă muște, acum nu mai aveam degete sau nas, atât de ușor i-ar fi fost! Dar el a fost mai înțelept decât mine și a ales să-mi ierte mișcarea mea riscantă de a intra în spațiul lui personal.

Povestea s-a terminat bine: odată ajuns în țarc, Cătălin l-a sunat pe stăpân care a venit în câteva minute și l-a recuperat.

Mi-a părut rău că era ținut în curte, priponit în lanț. Se vedea cu ochiul liber că era tânăr, dornic de socializare cu alți câini și echilibrat.

Acum, iată recomandările mele:

Nu te apropia de un câine necunoscut!

Explicație: pentru că nu știi care este trecutul lui și experiența lui în ceea ce-i privește pe oameni.

Nu întinde mâna spre un câine necunoscut!

Explicație: pentru că nu știi cât de familiarizat este cu atingerea omului și dacă acceptă oameni.

Eu am riscat când mi-am băgat mâna sub botul lui, am scăpat nemușcată pentru că am fost norocoasă.

Dacă ții cu tot dinadinsul să întinzi mâna spre un câine necunoscut, întinde-o jos, sub bărbia lui, ca și cum ai avea ceva în palmă, nu sus, deasupra capului lui.

Explicație: dacă a avut experiențe negative cu oamenii, de genul celor în care primește pietre sau alte obiecte contondente în direcția lui, el a învățat că mișcarea de a ridica mâna înseamnă că urmează ceva neplăcut pentru el. Dacă întinzi mâna jos, sub botul lui, ai șanse mai mari să nu te considere periculos.

Dar tot există riscul să te muște, așa că fii atent!

Iulia