Lăsaţi copiii să vină la mine!

Dragi părinţi şi bunici,

Mă numesc Kimi şi sunt o fetiţă beagle de 6 ani.

Am intrat în familia lui mami şi lui tati când mami m-a dorit, iar tati m-a ales.

După câteva zile de research făcut de tati pe internet despre rasa beagle, când se oprea din când în când şi îi zicea lui mami Ce zici de un pudel în loc de beagle? dar mami scutura din cap hotărâtă, Nu! beagle trebuie să fie!, am fost aleasă şi am ajuns într-o seară de iarnă în apartamentul lor.

Tati şi mami n-au mai avut niciodată căţei: tati a crescut un motan, iar mami a mângăiat de-a lungul timpului căţeii altora.

Le-a fost greu în perioada mea de bebeluşie: ei nu ştiau cum să se poarte cu mine, eu nu ştiam cum să mă port cu ei. Mie mi-a fost greu pentru că dintr-odată m-am trezit singură cu doi străini, după ce am fost luată de lângă fraţii şi surorile mele.

Am plâns în prima noapte din cauza panicii, ceea ce i-a speriat pe părinţii mei şi n-au fost prea incântaţi, având până în acel moment o relaţie bună cu vecinii. Dar işi doreau şi o relaţie bună cu mine, aşa că s-au adaptat.

În primele săptămâni s-au adaptat ei la programul meu: trei ore de joacă, una de somn, pipi după trezire, mâncare, kk, trei ore de joacă, una de somn, pipi după trezire, mâncare, kk, şi tot aşa 24 de ore.

Când mă trezeam singură la 3 noaptea şi plângeam, mami ignora sfaturile gen nu-i da atenţie, lasă-l să plângă pentru că întelegea de ce plângeam. Aşa că venea să mă culce, eu mă bucuram că o vedeam şi voiam să mă joc. Cum-necum reuşea să mă culce la loc şi să mă pună în coşuleţ fără să mă trezesc. Mai stătea cu mine câteva minute să se asigure că dorm, verifica termometrul ca să nu-mi fie prea frig, după care pleca şi ea la somn.

După cum v-am spus mai sus, mami şi tati n-aveau nicio idee despre ce înseamnă să trăieşti cu un căţel.

Aşa că au început să înveţe: au citit zeci de articole pe net, despre dresaj, despre rasa beagle, despre limbajul şi comportamentul câinilor, cercetări ştiinţifice şi concluzii inedite, au urmărit zeci de ore de tutoriale pe youtube, s-au înscris în forumuri, etc. Mami a citit trei volume în limba engleză: Applied Dog Behavior and Training, de Steven R. Lindsay.

I-a plăcut tare mult concluzia cărţii: căţelul învaţă cel mai uşor prin joacă. Aşa că ăsta a fost dresajul de care am avut parte: dresaj prin joacă.

Atât mami, cât şi tati au rezonat de la bun început cu dresajul modern prin care stapânul apelează la inteligenţa câinelui pentru a-l educa şi îl recompensează când alege varianta corectă.
Au vrut relaţie, nu dominare. De altfel parinţii mei nu vor un căţel dresat, ci unul educat. Vedeţi diferenţa?

Ei ştiu că nu sunt un robot şi nici o jucărie care livrează comenzile automat. Au folosit dresajul de bază pentru a forma o relaţie cu mine. Nu m-au pedepsit când alegeam incorect (de ex alegeam să rod degetele lor, în loc să rod jucăria de plastic), ci îmi arătau ferm şi cu răbdare cum este corect.

M-au învăţat să îmi controlez impulsurile şi mă recompensau cu iubirea lor. Mi-au alimentat încrederea în mine (da, şi câinii suferă dacă nu au încredere în ei sau în cei din jur) şi au cultivat înclinaţia mea nativă spre socializare.

Aşa că astăzi sunt un câine echilibrat, fără anxietăţi, foarte sociabilă cu orice fiinţă, fie ea bipedă, patrupedă sau inaripată. Nu am fost niciodată bruscată sau bătută, aşa că pentru mine o mână care se întinde în direcţia mea înseamnă o ocazie să fiu mângaiată, scaăpinată, să mi se acorde atenţie.

Nu am mârâit niciodată, nu mi-am arătat colţii, nu am reacţionat imprevizibil. Mami şi tati mă cunosc foarte bine aşa că sunt siguri pe mine în orice situaţie.

Când merg în parc sunt atracţia copiilor şi sunt foarte încântată de fiecare dată să fiu obiectul curiozităţii lor.
Eu mă pun în şezi, mami le spune părinţilor că sunt deparazitată intern şi extern, apoi îi spune copilului cum mă cheamă, câţi ani am şi unde îmi place să fiu mângâiată. Eu mai caut şi în mânuţele copilului poate găsesc ceva de mâncare, nişte firmituri măcar, să mă aleg şi cu ceva concret, nu-i aşa?

Acestea sunt situaţiile fericite. Majoritatea părinţilor sau bunicilor pe lângă care trecem pe stradă când ieşim la plimbare îi feresc pe copii de mine, deşi eu nici măcar nu mă arăt interesată de ei. Unii copii chiar ţipă înfricoşati când mă văd deşi eu nici nu întorc capul către ei! Uitaţi-vă la poza mea: arăt eu a câine fioros?! De multe ori mami a auzit părinţi sau bunici spunându-le  copiilor:

Vezi că te muşcă căţelul dacă nu eşti cuminte!

Vezi că dacă nu eşti cuminte, te dau la câine!

Acestea sunt doar câteva exemple. Mami atunci se supără şi îi spune părintelui sau bunicii respective:

Caţelul MEU nu muşcă şi nu mănâncă pe nimeni!

Da, cunosc situaţiile îngrozitoare în care oameni şi copii au murit fiind atacaţi de câini. Probabil aveţi prieteni care au trecut printr-o experienţă dramatică ce i-a marcat pe viaţă.

Nu toţi câinii sunt la fel de echilibraţi şi sociabili ca mine. Înţeleg că aceştia din urmă n-au cum să mă privească fără să vadă în mine un pericol. Pentru câinii cu stăpân, responsabilitatea este în întregime a stăpânilor.

Dar şi aici, sunt stăpâni şi stăpâni … Cei care spun Nu ştiu ce l-a apucat, n-a reacţionat niciodată aşa! atunci când câinele sare la cineva, nu-şi cunosc cu adevărat câinele! N-au fost atenţi la nevoile câinelui: primare, de relaţionare, de socializare, de educaţie, etc. Nu ştiu care sunt situaţiile în care câinele se simte vulnerabil, iar dacă ştiu, nu ştiu cum să le gestioneze.

Ştiaţi care sunt cele două reacţii ale unui câine căruia îi este frică? Atacul sau fuga! Deci un câine care latră din toţi plămânii către ceva sau cineva şi pare că doreşte să atace este foarte posibil să îi fie frică de acel câine, acea persoană sau acel obiect.

Au fost şi două situaţii care au lăsat-o foarte surprinsă pe mami: când părinţii mergând pe stradă, în loc să-l fereasca pe copil de mine, ca de obicei, îl incurajează să interacţioneze cu mine. În cei şase ani, au fost două cazuri şi în fiecare caz a fost vorba de doi copii sub 1 an.

Evident că nu e treaba mea cum îşi cresc părinţii copiii şi care este atitudinea pe care doresc să le-o cultive copiilor cu privire la câini sau animale în general.

Evident că riscuri există.

Ca toată lumea să fie liniştită, iată ce face mami când suntem pe stradă şi ne îndreptăm către un părinte cu copilul de mână: mă trece în cealaltă parte astfel încât când ajungem paralel cu copilul, în loc să trec eu pe lângă copil, trece ea.

Dar, dragi părinţi, dacă experienţele voastre cu câinii sunt pozitive şi vreţi ca şi copilul vostru să aibă aceeaşi experienţă, aveţi încredere şi lăsaţi copiii să vină la mine!

Love,

Kimi