Cabinet veterinar: cu radiografie sau fără?

Cum era să o chinui pe Kimi cu o radiografie recomandată de un cabinet veterinar.

Şi cum am scăpat de radiografie graţie altui cabinet veterinar.

Săptămâna trecută, la plimbarea de dimineaţă, Kimi cu nasul pe jos ca de obicei găseşte ceva la rădăcina ierbii pe unde mergea şi înghite. Eu văd prea târziu că mestecă ceva, încerc să-i scot din gură, dar degeaba. Da, încă n-am rezolvat subiectul mâncatului de pe jos. Trag o înjurătură printre dinţi şi atât că nu-i vina ei, e a mea că nu i-am terminat educaţia.

După câteva zile, la plimbarea de seară, Kimi ia o urmă şi dă să urle arooo-uu-uu, cum urlă bigălii. Începe urletul apoi se îneacă brusc şi tuşeşte!

S***t, ce-a fost asta?!! De ce nu poate să urle? Ce-are-n gât? Imediat îmi aduc aminte de incidentul cu mâncatul de pe jos cu câteva zile înainte. S-o fi zgâriat pe gât de la ce a mâncat că n-am văzut ce-a fost? S-a iritat?

Oricum e prima oară când se întâmpla aşa ceva. Kimi nu este un căţel bolnăvicios, în afară de problemele de stomac, a mai avut otită declanşată de la proteina de proastă calitate, o conjunctivită când a fost mică şi o răceală luată de la o bipedă. Pentru răceala de acum câţiva ani i-am dat sirop homeopat Stodal pentru copii cu câteva picături de albastru de metil care este dezinfectant. Şi aşa i-a trecut răceala care se manifesta tot prin accese dese de tuse. Acum nu tuşea decăt când încerca să urle şi câteodată când căsca.

Când Kimi e bolnavă, eu nu mă mai pot concentra la nimic altceva. Pur şi simplu mă termină să ştiu că nu e 100% sănătoasă.

Aşa că am început tratamentul cu Stodal cu gândul că dacă după două zile nu se îndreaptă lucrurile, merg la vet. Îi dau eu siropul cu picături, dar situaţia nu se îmbunătăţeşte.

Aşa că joi mă duc cu ea la cabinetul din zonă, un cabinet foarte bun.

Este aglomeraţie, sunt câteva animale la consultaţie, iar alţi doi câini aşteaptă să intre. Asistenta mă întreabă care-i problema cu Kimi. Îi povestesc şi încerc să reproduc tusea. Ea mă ascultă şi pe urmă se duce în zona sălilor de consultaţie. Se întoarce şi-mi zice că trebuie să merg cu ea să-i fac radiografie toraco-abdominală „ca să vedem ce-i acolo, în gat” şi începe să-mi scrie un bilet de trimitere. Îmi zice să merg repede că într-o oră se închide. Nu sunt pregatită să merg acum la radiografie, care e undeva în zona Ştefan cel Mare că eu venisem pentru consultaţie. Mă întunec puţin la faţă şi rezum rapid în gând datele: mănâncă normal, bea normal, nu are probleme de respiraţie, nu tuşeşte decât când se porneşte să urle. Mi se pare cam mult să-i fac radiografie. Dar nu zic nimic cu voce tare, iau biletul de trimitere şi ies din cabinet.

Ne continuăm plimbarea pe ruta obişnuită în timp ce eu mă gândesc la ce presupune o radiografie. Scot flyerul cabinetului de radiologie veterinară, iau numărul de telefon şi sun. Îmi răspunde cineva, eu întreb cât costă o radiografie toraco-abdominală, că aşa scria pe trimitere. El mă întreabă întâi despre ce e vorba. Îi povestesc.

-Dar de ce v-au dat şi radiografie abdominală?

-Nu ştiu să vă răspund la această întrebare!

Îmi spune cât costă şi că radiografia presupune ca animalul să stea nemişcat, evident, iar că treaba asta e cam greu de realizat când e vorba de un beagle. F**k!, în gândul meu, încercând să-mi imaginez cum ne chinuim eu şi George să o ţinem pe Kimi nemişcată, pe masa din cabinetul radiologului! Îi mulţumesc pentru detalii şi închid. În timp ce mai mergem puţin, îmi vine ideea să intrăm la alt cabinet, să văd dacă şi alt vet spune acelaşi lucru.

Din fericire stăm într-o zonă cu mai multe cabinete veterinare, aşa că am de unde alege.

Al doilea cabinet are o reputaţie la fel de bună ca primul.

Intrăm şi aşteptăm să ne vină rândul la consultaţii. Kimi încearcă de câteva ori să iasă pe uşă, disperată că ne aflăm în alt cabinet. Iese doctorul, îi povestesc treaba cu mâncatul de pe jos şi tuşitul.

El se amuză puţin de situaţie. Mă amuz şi eu, dar mai amar, aşaaa.

-Ha-ha, un beagle care nu poate să urle!

-Mda, ha…ha… 😕

Pentru că e cam stresată, se lasă pe vine şi începe să o scarpine pe Kimi pe la urechi, la blana de pe gât şi aşa o păcăleşte şi reuşeşte să o verifice la gât. Imediat cum a pus mâna, Kimi tuşeşte. Eu sar imediat „Asta e tusea!”. Vetul se ridică de pe vine şi îmi zice relaxat că e o traheită, că circulă în zonă un virus şi că trece cu antibiotic. Eu mai am un pic şi plâng de fericire 😆  😆

Mi-a spus că nu era bine să aştept prea mult pentru că există riscul să se transforme în tuse de canisă.

Nu-i mai zic că celălalt cabinet m-a trimis să-i fac radiografie, ce rost ar avea?

Îmi dă tratamentul: nişte pastile cu antibiotic şi un sirop de la farmacia umană. Îi mulţumesc cu entuziasm şi în gândul meu îi urez să-i dea D-zeu sănătate şi ieşim din cabinet fericite: eu că nu e mai grav şi că nu trebuie să-i fac radiografie, ea că iese în sfârşit din cabinet.

Happy end!